EVANGHELIA DUMINICII A 4 DIN POSTUL MARE – a Sfântului Ioan Scărarul
În vremea aceea, venit-a un om la lisus, îngenunchind înaintea Lui și zicând: „învățătorule, am adus pe fiul meu la Tine, având duh mut. Am zis ucenicilor Tăi să-l scoată și n-au putut”.
Și l-a adus pe el la Dânsul. Și văzându-l pe Dânsul, îndată duhul l-a scuturat pe el și, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta?” Iar el a zis: „Din copilărie; și de multe ori, și în foc l-a aruncat și în apă, ca să-l piardă; și, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Iar lisus i-a zis lui: „De poți crede, toate sunt cu putință credinciosului”. Și îndată, strigând cu lacrimi, tatăl copilului a grăit: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Și, văzând lisus că năvălește norodul, a poruncit duhului celui necurat, zicând lui:
„Duh mut și surd, Eu ție îți poruncesc: Ieși din el și de acum să nu mai intri în el!
Și strigând și scuturându-l pe el, a ieșit. Iar lisus, apucându-l pe el de mână, l-a ridicat și s-a sculat. Și, intrând El în casă, ucenicii Lui L-au întrebat pe Dânsul: „Pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pe el?” Iar El a zis lor: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post… (Marcu 9, 17-29)
Să luăm aminte! „Duhul cel mut” care-1 chinuia pe tânărul din evanghelie se află și astăzi printre noi. Patimile cele rele și păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură și chinuie pe oamenii cuprinși de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute” nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post și rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… și ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ și cenușă zice Avraam am început să grăiesc cu Dumnezeu” (Fac 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauți pe la toate ușile, cu pălăria în mână; și întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la ușile miniștrilor din București am văzut mulțime de oameni și puțini aveau norocul să fie primiți și ascultați. Într-o audiență mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la țară, îmi aduc aminte de un om ce spunea și se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Și, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând și oriunde cu Regele regilor și cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este respirația sufletului, este graiul vieții noastre celei sufletești. Un creștin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muți. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbește neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc.
Ce daruri și binecuvântări ne aduce rugăciunea! Prin ea ne atingem neîncetat cu Cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat daruri și putere de Sus pentru lipsurile vieții noastre sufletești și trupești.
Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri. Iar rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul și Jertfa Crucii și pe Duhul Sfânt și Focul cel Ceresc. Cea dintâi cerința a rugăciunii este:
Să ne rugăm în numele Domnului Iisus. Este aceasta o condiție pe care Evanghelia și Mântuitorul ne-o arată precis: „Amin, amin zic vouă că orice veți cere de la Tatăl, în numele Meu, vi se va da vouă” (In 16, 23). „Veți cere în numele Meu și Eu voi ruga pe Tatăl pentru voi” (In 16, 26). Vai, eu cât am stat prin școli nu mi-a spus nimeni cu apăs acest lucru: Să mă rog în numele Domnului Iisus Hristos. Mi s-a spus că trebuie să mă rog așa și așa… mi s-a spus și despre mijlocirea Sfinților, dar nu mi s-a spus despre marele Mijlocitor al rugăciunilor mele, despre Iisus Mântuitorul.
Viața noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu și legătura noastră cu cerul. Aici este și puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbește prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat „telefon” ce ni l-a lăsat Mântuitorul să vorbim, prin el, cu Dumnezeu.
Voi spune o asemănare:
Mai zilele trecute, am văzut aici, la oraș, un sătean așteptând la o poartă.
– Pe cine aștepți aici, bădicule dragă?
– Apoi, cinstite părinte, aici locuiește domnul cutare. Am o rugăminte la el şi aștept de două ceasuri. Poarta e încuiată, bag seamă că nu-i nimeni acasă.
– O, dragul meu, i-am răspuns eu, dumneata aștepți aici în zadar. Trebuie să suni clopoțelul de la poartă. Uite, apasă pe bumbul (butonul) ăsta și un clopoțel va înștiința îndată pe cei dinăuntru că cineva așteaptă aici afară!
Omul a sunat și îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.
Ce minunată icoană este aceasta, mai ales, pentru creștinii care nu se roagă! Așa sunt și cei care nu se roagă. Ei stau copleșiți de lipsuri și necazuri trupești și sufletești. Ușa îndurării lui Dumnezeu este lângă ei, dar ei nu sună clopoțelul. Nu cunosc rugăciunea.
Omul ce sta la poartă îl cunoștea pe domnul de care avea lipsă; avea și o rugăminte către el, dar nu știa cum să intre la el. Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulți nu știu a pătrunde cu rugăciunea până la El, pentru că nu folosesc „clopoțelul”, nu folosesc Golgota, nu se roagă în numele Domnului Iisus.
Să ne rugăm în numele Domnului Iisus, Cel răstignit pentru noi și pentru păcatele noastre. Să cerem totul prin Sângele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în fața Tatălui Ceresc.
A doua cerință a rugăciunii este: să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfânt. Domnul Iisus ne-a lăsat pe Duhul Sfânt să ne învețe ce să vorbim, cum să vorbim și cum să trăim. Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne învețe și a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este Catehismul, nici regulile rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din școala Duhului Sfânt știu să se roage cu putere. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre și în sufletul nostru.
Când în rugăciunile noastre se află Golgota și Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă. Rugăciunea celor mai mulți creștini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc și aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca și când ai trage, de jos, un clopot din turn, și limba clopotului se mișcă încoace și încolo, dar nu atinge clopotul. Clopotul e mut.
Așa sunt toate rugăciunile din care lipsește Golgota și Focul Duhului Sfânt.
Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii și a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Spun încă o dată că rugăciunea celor mai mulți creștini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc și aleargă înainte, dar inima stă pe loc. îndeosebi noi, românii, avem rugăciunea buzelor. Mustrarea Mântuitorului: „Neamul acesta cu buzele mă cinstește, dar cu inima este departe de Mine” parcă apasă în special rugăciunile noastre.
Ba încă mai mult decât atât: cu gura cu care ne rugăm dimineața, cu aceeași gură blestemăm și înjurăm mai târziu, ca și când din același izvor ar putea ieși și apă dulce și apă otrăvită. Ne rugăm dimineața lui Dumnezeu, dar toată ziua trăim o viață fără El. O astfel de rugăciune nu ajută la nimic.
Prin rugăciune trebuie să omorâm mereu păcatul și să-l scoatem din viața noastră. Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Ori rugăciunea omoară păcatul, ori păcatul omoară rugăciunea.
Rugăciunea nu trebuie să fie a buzelor tale, ci mai ales a inimii tale. Căci din prisosul inimii vorbește gura, zice Mântuitorul (Mat 12, 34). Așa și la rugăciune, căldura și dragostea dinăuntru trebuie să miște buzele din afară. Rugăciunea trebuie să iasă dintr-un adânc al sufletului, precum se ruga David, zicând: „Din adâncul sufletului am strigat către Tine, Doamne”.
Când te rogi, trebuie să stai în fața lui Dumnezeu cu toată ființa ta, cu toată inima și cu tot sufletul tău. „Rugatu-m-am Feței Tale cu toată inima mea… întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă” (Ps 142).
Când te rogi, silește-te ca toată vorba ta să fie rostită rar, cu înțeles, cu pricepere, cu duh, pentru că nu mulțimea vorbelor face rugăciunea bună, ci căldura, înțelegerea și duhul cu care te rogi. Dacă, rugându-te cu pricepere, cu duh, cu inimă și căldură, vei simți că se aprinde ceva în sufletul tău, vei simți că mâinile ți se strâng mai tare împreună și ochii ți se umezesc, atunci să știi, dragă cititorule, că te rogi cu mare folos pentru sufletul tău.
Părintele Iosif Trifa, din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”
Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2006
