EVANGHELIA DUMINICI A 3 DIN POSTUL MARE – A SFINTEI CRUCI
Zis-a Domnul: Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl perde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, și-şi pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar și păcătos şi Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri.
Și le zicea lor: amin grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Ce mult spune această Evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufletești.
Dacă oamenii – zicea un învățat creștin – ar pierde, din întâmplare, toate Evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură Evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; Evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze și să vestească taina mântuirii noastre sufletești.
Să cercetăm cuprinsul acestei Evanghelii. Cel ce vrea să vină după Mine. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste și dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru ușor a merge după Domnul. Condiția cea dintâi o spune Evanghelia: Să se lepede de sine. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi și mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraților ostași că mântuirea noastră are trei mari dușmani.
– Știți voi care-i cel dintâi din aceștia?
– Diavolul! – răspunseră ostașii în cor.
– Nu-i adevărat! – le-am zis eu. Cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine satana; iar al treilea dușman e lumea.
Eul din om e cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii sufletești. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?… Eu să mă rog de iertare?… Eu să mă las batjocorit de cela și de cela?… Eu să sufăr ceea și ceea?… Eu să intru în Oastea Domnului?… Eu să ascult de un popă de la Sibiu?… Eu să mă fac frate și soră cu pălmașii și servitorii de la Oaste?… Eu, doctor în științele cutare și cutare, să mă cobor de la înălțimea catedrei mele între pălmașii și cu servitorii de la Oaste?…
Acest eu este răsuflarea lui satana. Prin el răsuflă și vorbite satana. În dosul lui e puterea lui satana. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înșine și numai pentru cele lumești. El ne împiedică să trăim o viață pentru Dumnezeu, pentru alții și pentru sufletul nostru. Acest dușman trebuie mai întâi răpus. Acestui dușman Sfânta Scriptură îi zice omul cel vechi. Și tot Sfânta Scriptură ne spune că acest om vechi, nu moare decât răstignit pe Crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu “piroanele Golgotei”. De aceea, zice mai departe Evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie să-și ia crucea sa.
A te lepăda de tine și a-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri fată de lume (Rom. cap. 6) . A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară omul cel vechi din tine.
Dar nu e lucru ușor acesta. Eul din noi e dușmanul care se lasă mai anevoie bătut. E dușmanul care moare mai târziu. Pe satana îl poți ține la distanță, căci e mai mult un fel de dușman extern; dar eul e un hoț de casă; și știut lucru este că de hoțul din casă mai greu te poți feri.
Eul nostru, omul nostru cel vechi, trebuie mereu împuns cu “piroanele Golgotei”. Trebuie să stai mereu lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una, cu două. Zvârcolirile lui sânt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă Evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi și clipă de clipă să te lupți a împiedica răsuflarea și învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri mereu față de lume, până vei ajunge la biruința pe care a strigat-o ap. Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe omul nostru cel vechi, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac și iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu Isus Cel Răstignit, dar – în același timp – suduind, îmbătându-se, certându-se, înșelând…
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să iubești pe toți, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură.
Și, odată cu acestea, să pășești călcând sub picioarele tale scorpiile și balaurii ispitelor și păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate și, mai presus de toate, să fii cu totul al Lui…
Ce puțini sânt însă acei care trăiesc o astfel de viață! De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriții mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului Îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Și a mers până la sfârșit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtășanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se legase graiul…
Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă și acum îi văd calea lui cea din urmă, când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: Aici odihnește în Domnul N. N. Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din viața lui în care mergea liniștit și ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că această mergere nu-i mai ajuta nimic… Nu mergea el, ci-l duceau alții. Nu mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu…
Și, vai, câți creștini trăiesc tot așa! O singură dată în viața lor merg pe urmele crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav!
Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire și văd în toate pârțile cruci pe care scrie: Aici odihnește în Domnul N. N… Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc…
Ți se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură și tot cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viața lor de așa ceva!
Așa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu viața pe care am trăit-o! Să trecem prin viață purtându-ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Isus a știut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferințelor, despre care voi vorbi în cele ce urmează.
Părintele Iosif Trifa, din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”
Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2006
