Poezii Fr. Traian Dorz

În pacea serii – Doamne Sfinte

Doamne Sfinte, Domn Puternic,
Tatãl pãcii şi-al iubirii
toate Ţie se închinã în cuprinsu-ntreg al Firii
toate-n Faţa Ta se-apleacã – şi-n tãcerea-nfioratã
Te adorã,
Te ascultã
şi Te recunosc ca Tatã.

În evlavia ce umple sufletul în pacea serii
ne-aplecãm şi noi genunchii cãtre Tronul Mângâierii
şi ce gânduri luminoase pot în suflet sã se-adune
toate-n ceasu-acesta Doamne se prefac o rugãciune,
inima ni se topeşte şi se-ntinde sã cuprindã
şi s-aducã înainte-Ţi toatã lumea suferindã.

Pe a vântului aripe,
Doamne-al Slãvilor Senine
glasul rugãciunii noastre
se ridicã înspre Tine
şi-n toţi stropii mulţi de rouã
rãspândiţi peste ogoare
strãlucesc a noastre lacrimi
jos, la sfintele-Ţi picioare,
aplecata-nchinãciune a ogoarelor de grâne
este-a noastrã-ngenunchere înaintea Ta Stãpâne,
glasul liniştit al apei susurat în unde line
e cântarea noastrã, suie ca un imn smerit spre Tine
cu o tainicã dorinţã şi-o tãcutã închinare
pentru-atâţi sãrmani ce-aşteaptã
milã Doamne şi-ndurare.

Pentru cei ce mor de foame prin bordeiele uitate,
pentru cei fãrã luminã din genuni întunecate,
pentru miile de inimi ce cu dor adânc Te cheamã
şi Te-aşteaptã cum aşteaptã dornici pruncii dupã mamã,
pentru cei ce gem sub lespezi de tristeţe şi pãcate,
pentru cei ce plâng în lumea de venin şi rãutate,
pentru cei ce n-au luminã nici în suflet nici în casã
şi pe care mulţi de beznã şi mai spre adânc i-apasã,
pentru cei fãrã nãdejde, pentru cei fãrã scãpare,
pentru cei ce n-au pe nimeni,
– cerem Doamne-a Ta-ndurare!

Doamne, cât de-ndepãrtatã-i omenirea azi de Tine!…
– De pãcat şi necredinţã toate inimile-s pline.
Fãrdelegea se rãsfaţã şi-n bordeie şi-n palate
geme, plin de vârf, pãmântul de blestem şi nedreptate.
Iar Cuvântul stã sub noaptea nepãsãrii ce ne-apasã
nãbuşit de-a necredinţei
şi de-a formei coajã groasã.

Banul este-al lumii idol,
lui se-nchinã omenirea,
de la el şi-aşteaptã astãzi
mii de oameni izbãvirea,
de la el îşi cer sãracii mult-râvnita uşurare,
dupã el aleargã-avuţii veşnic fãrã sãturare,
dupã el doresc şi luptã şi se zbuciumã, se bate
omenirea-n douã cete:
hãmesite şi-mbuibate,
pentru demonul acesta se frãmântã şi se-omoarã
încleştaţi sub uriaşa lãcomiei lor povarã.

Doamne, vezi cã-n clipa asta
de-am îngenuncheat în cale
nu vrem pentru noi sã-Ţi cerem
îndurarea Feţei Tale,
nici – în nopţile de lacrimi
– când cu-a rugãciunii gânduri
ne rugãm, – nu nouã, cerem
mila Ta-n atâtea rânduri,
ci Ţi-o cerem pentru-aceia mulţi ce-n greutãţi suspinã
ce cred cã li-e dor sã beie, dar li-e sete de luminã,
care gem cu-atâtea sarcini
şi-Ţi cer vremuri mai senine,
ei cred cã li-e dor de pâine,
dar li-e foame dupã Tine!
şi împinşi de-aceastã foame ca un tunet de aramã
glasul lor adânc
pe Tine
Doamne, fãrã-a şti, Te cheamã!

O, coboarã-Ţi îndurarea
iarãşi Doamne din Nãlţime
peste stinsa, apãsata şi sãrmana Ta mulţime
şi-n opaiţul stins şi rece al atâtei neştiinţe
Tu aprinde strãlucirea sfintei Tale cunoştinţe,
iar în locul alergãrii dupã-o slavã-amãgitoare
fã-i sã caute moştenirea slavei cei nepieritoare
şi când cautã fericirea fãrã-a o afla vreodatã
fã-i sã vadã cã doar Tu eşti fericirea-adevãratã…

Pentru ei în seara asta
Te rugãm plângând Pãrinte
când Natura-ntreagã parcã
în genunchi Îţi stã nainte
şi când inimile noastre s-ar întinde sã cuprindã
lângã sânul rugãciunii toatã lumea suferindã,
nu ne depãrta pe nimeni de la marea Ta-ndurare
Tu eşti singura nãdejde
Doamne, Singura Scãpare…

fr. Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”

 

 

Adaugă un Comentariu